Melancolia

Eram obosita dar si mandra de mine. Am reusit sa fac fata trei ani unui diagnostic initial de cancer pulmonar in stadiul 4. In Decembrie insa, cand mi-au mai aparut doua noi metastaze cerebrale, mi-am dat seama ca era timpul sa bravez in alt mod. Era timpul sa accept ca filmul meu se apropie de final.

M-a cuprins o melancolie, un dor de viata pe care nu am trait-o inca. Am incercat sa ma ascund de apropiatii mei. Din cand in cand, cate un oftat ma dadea de gol. Am incercat in fiecare zi sa gasesc ceva pentru care sa-i multumesc seara, bunului Dumnezeu. Cand nu gaseam, ii multumeam ca mi-a mai dat inca o zi de viata.

Ultima speranta, eventuala urmatoare operatie pe creier, imi bloca aproape toate celelalte ganduri. Am cautat solutii de promovare a cafenelei noastre, cu disperare! Stiam ca am cunostintele necesare, am mai facut acest lucru pentru altii, cu brio. Chiar am castigat premii. Melancolia imi paraliza aproape fiecare zi. Numaram zilele pana la urmatorul control.

Am panotat expozitia cu Portrete de Dragoste la cafenea cu doua zile mai devreme de vernisaj, ca sa fiu sigura ca va iesi frumos. Am mers acasa, mi-am facut bagajul: pijamale, papuci, carte, documente medicale, am facut un dus si a doua zi dimineata am mers la spitalul Bagdasar. Asistentele, radiologul, chirurgul ma cunosc si ma striga pe numele mic.

Imi iau actele, imi spun sa ma schimb in pijamale, imi fixeaza branula si facem rmn-ul premergator operatiei si apoi astept. Alti pacienti ies din cabinet cu cadrul metalic insurubat pe craniu. Imi amintesc senzatia. Am avut si eu acel cadru metalic. De doua ori. Medicii ii spun acum in gluma „incoronare”.

Imi astept randul la „incoronare”. Timpul trece. Incep sa citesc din cartea pe care mi-am adus-o, cand, isi face aparitia chirurgul. Privirea lui, scaparatoare, cauta pe cineva si fata lui exprima bucurie. In sfarsit isi atinteste privirea asupra mea si zice: „Smaranda, doamnele asistente te-au asezat in jumatatea gresita a salii de asteptare. Aici sunt pacientii care vor fi operati, tu nu ai nevoie de operatie azi!”. I-am vazut toti dintii, pana la urechi. Imi zambea fericit!

In cabinetul sau, mi-a aratat, ca de fiecare data, aspectul rmn-ului meu cerebral, si mi-a spus ca nu are nicio explicatie de ce, dar toate tumorile mele cerebrale dovedesc o evolutie favorabila. Mai mult, doua dintre ele au disparut!

Nu mi-am putut retine impulsul. L-am imbratisat si i-am multumit, iar medicul fara sa se impotriveasca a ras.

Putin mai tarziu, am plecat din spital, cu ochii inundati de bucurie.

2 Comments

  1. You are so talented and I must say that I haven’t seen such beautiful writing in a long time.As sad as it can be,your writing is heart warming.I wish you healing and love for life to carry on.I would highly recommend a book that could help you „You Can Heal Your Life”by Louise Hay.You can buy it 2nd hand very cheap on abebooks website.I shared your website on FB and I will make a small donation too.Dumnezeu sa te ocroteasca!

  2. O, Doamne! Ce veste minunata! Doamne! Este extraordinar! Te iubesc!

Leave a Reply

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile necesare sunt marcate *