Cu ocazia ultimei mele vizite medicale de la Viena, m-am intors cu jumatate de tratament si cu promisiunea ca cealalta jumatate imi va fi expediata prin posta, imediat ce soseste la clinica.

Saptamana trecuta am primit un email, care ma informa ca datorita unor chestiuni birocratice, nu puteau sa imi trimita medicamenetele prin posta, dar puteau sa le dea cuiva, care se angaja sa le ridice in locul meu de la clinica si sa mi le trimita prin posta. Mi s-a parut o miscare destul de riscanta, tinand cont de costul tratamentului meu, dar prietena mea Lena, care locuieste in Viena, in care am incredere ca intr-o sora mai mare, m-a ajutat cu acest lucru si apoi mi-a trimis tratamentul prin intermediul unui transportor, care stiam ca ajungea la Satu-Mare, ieri la ora 4 (pm).

La ora 3 l-am sunat pe sofer ca sa aflu daca intr-adevar ajunge la ora 4, la Satu-Mare.

Ajungea, dar ajungea azi, la ora 4 dimineata!

Impreuna cu mama mea, ne-am trezit la 2.30(AM), ne-am imbracat, ne-am baut cafelele si am mancat deliciosii bostani copti la cuptor, primiti de la vecina noastra din Carei, Carmen, apoi am pornit la drum. Inaintam incet din cauza ploii si a intunericului dar intr-un final ne-am atins scopul si am ajuns la Satu-Mare. Dupa ce am recuperat in siguranta medicamentele, am facut o scurta pauza, apoi am decis sa ne intoarcem la Carei.

Relaxarea si bucuria ca medicamentele sunt in siguranta la noi, ne-au fost curmate la iesirea din oras, unde am facut pana pe roata din spate si am cautat ajutor la prima benzinarie. Acolo, un baiat inalt ca bradul si frumos nevoie mare, ne-a spus ca ne-ar putea ajuta, daca am avea o roata de schimb. Dar noi nu aveam. Mai precis nu stiam ca avem. Asa ca ne-a sfatuit, din proprie experienta, sa mergem incet spre Carei, cu pana cu tot si avariile pornite, ca odata si el a venit de la Baia-Mare la Carei pe 3 roti.

Dupa cativa km de mers pe janta, cauciucul rotii s-a transformat in fasii care loveau caroseria de parca ne urmarea o hoarda de zombi flamanzi. Am oprit si am sunat la o companie de tractare non-stop. Normal ca nu a raspuns nimeni la telefon, asa ca am asteptat in masina, oricat de bizar ar suna, amuzate de situatia imposibila in care ne gaseam. Afara ploua, iar noi abuream ferestrele masinii, ca in faimoasa scena din Titanic, cu diferenta ca noi le abuream cu hohotele de ras care ne inghionteau de fiecare data cand revizuiam scenariul in care eram blocate.

Ne-a venit ideea sa sunam un prieten care ne putea ajuta, dar din respect pentru orele de somn am asteptat pana la ora 5. La scurt timp dupa ce am vorbit cu el, am vazut farurile cailor putere a vehiculului alb cu care, cavalerul nostru  venea sa ne salveze din bezna noptii umede si reci.

Ca prin minune, ploaia s-a oprit, lasandu-l sa ne schimbe roata in 15 minute sau mai putin, fara a fi improscati de noroaiele pe care le ridicau camioanele care trecea grabite pe langa noi.

In cele doua ore in care am ramas la propriu, pe drumuri, nu ne-am enervat si nici nu am disperat, ci dimpotriva, nu numai ca am profitat de cateva ore in plus, una de compania celeilalte, dar am si reflectat asupra cauzalitatii lucrurilor aparent intamplatoare, care ni se intampla in viata si am ajuns la concluzia ca prin aceasta pana de cauciuc, poate am fost blocate in camp, pentru a fi protejate de ceva mult mai rau, care ni se putea intampla daca lucrurile ar fi evoluat altfel.